O relație de cauzalitate: Războiul Crimeii, Tratatul de la Paris și Unirea Principatelor Române

Războiul Crimeii (1853-1856), purtat între Imperiul Rus și coaliția franco-anglo-turco-piemonteză, a condus la un nou raport de forțe în Europa și a avut un impact major asupra statutului internațional al Principatelor Române, Țara Românească și Moldova. Dar, drumul către unirea Țării Românești și a Moldovei a fost deschis de parafarea Tratatul de Pace de la Paris din 1856.

În urma înfrângerii din războiul Crimeii, Rusia a pierdut mijloacele de intervenție în Principatele dunărene, iar statutul internațional al Moldovei și Țării Românești devenea o problemă a echilibrului european.

• Unul dintre cele mai bine păzite secrete înainte de 1989: data reală a naşterii lui Nicolae…
• Cine a fost politicianul care „nu citea niciodată, dar avea darul să prindă din aer tot…

Libertatea de navigație pe Dunăre și crearea unei zone tampon între Imperiul Țarist și Imperiul Otoman au îndreptat interesul marilor puteri europene asupra Principatelor Române.

Prevederile Tratatului de Pace de la Paris

Tratatul de Pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, a deschis calea către unirea Principatelor Române. Tratatul prevedea respectarea integrității Imperiului Otoman și transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel. Era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării.

Deși Basarabia rămânea, în continuare, sub stăpânirea Imperiului Rus, partea sa sudică, Cahul, Bolgrad și Ismail (implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei. Principatele Dunărene – Moldova și Țara Românească – rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană.

Tratatul mai consemna înființarea și convocarea în Principatele Române a Adunărilor ad-hoc care să exprime voința populației cu privire la organizarea definitivă a Principatelor și se înființa armata națională pentru menținerea ordinii interne și asigurarea frontierelor. De asemenea, Turcia nu putea interveni în Principate decât cu acordul puterilor contractante.

Tratatul de Pace de la Paris, Dunărea și constituirea României

Așadar, Principatele Române au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămânând doar suzeranitatea otomană, și au fost puse sub regimul garanției colective a celor şapte puteri (Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Sardinia).

„Războiul Crimeii avusese drept scop să stabilească în Răsărit o ordine și o limită. Tratatul de la Paris a fixat această limită la Dunărea de Jos: Dunărea, fluviu european, trebuia să aparțină în întregime Europei; Basarabia, pământ moldovenesc, urma să revină statului care asigura libertatea Dunării (de fapt, numai partea sa sudică, n.r.); Principatele dunărene trebuiau să se bucure, la fel ca şi Dunărea, de garanția Europei.

Aceste condiții justificau şi asigurau constituirea României, unită şi liberă. Noul stat, care urma să se nască, avea drept bază un act ce stabilea un echilibru. Destinul său era legat de acest echilibru, după cum acest echilibru depindea de existența lui”, caracteriza Grigore Gafencu raporturile de determinare cauzală dintre războiul Crimeii, statul Dunării și apariția României.

Cererea aducerii unui domn străin în viitoarele Principate Unite a fost determinată de dorința de a pune capăt luptelor pentru domnie între familiile boierești, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale Principatelor.

Interesele Marilor Puteri

Marile Puteri aveau însă în continuare interese divergente asupra organizării spațiului românesc.

„Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva constituirii unui stat român: Istanbulul şi Londra, interesate în păstrarea integrității Imperiului Otoman, îl considerau un pas al moldo-muntenilor spre independență, iar Viena se temea de atracția pe care el avea să o exercite asupra românilor din Imperiul austriac.

Conferința de la Paris (1858) a hotărât ca Principatele să rămână entități politice separate, avându-și fiecare domnul şi adunarea sa, dar să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, singurele instituții comune fiind Curtea de Casație și o Comisie Centrală, cu sediul la Focșani, pentru elaborarea legilor de interes comun”, nota istoricul Florin Constantiniu.

Alegerea lui Cuza

Convenția de la Paris nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane ca domn în Țara Românească și Moldova. Această lipsă de prevedere a fost speculată de unioniștii români care l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), apoi și al Ţării Romanești (24 ianuarie 1859).

Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei şi Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea a recunoaşterea oficială a unirii înfăptuită la 24 ianuarie 1859.

„De la începutul lui 1859, nucleul de bază al românimii – moldo-muntene sau Principatele Unite – devine centrul polarizant şi – în perspectivă – unificator al întregii naţiuni române, fragmente ale căreia se aflau sub stăpânirea otomană, austriacă şi rusă.

Ceea ce a reprezentat regatul Sardiniei (Piemontului) pentru unificarea Italiei şi Prusia pentru cea a Germaniei au fost şi Principatele Unite (numite tot mai frecvent, dar neoficial, România) pentru unitatea românească”, concluziona Florin Constantiniu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum a trăit Marea Unire un diplomat din România. Regina Maria l-a considerat „un adevărat prieten”

Drumul către Marea Adunare de la Alba Iulia. „Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai minunată a istoriei româneşti”

Unirea Bucovinei cu România, trăită la Iași: Fruntași bucovineni au venit la Iași și i-au adus Regelui Ferdinand Actul Unirii

Cum a fost sărbătorită Unirea Basarabiei cu România